Film documentar despre Mihai Eminescu, realizat in anul 1914

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Locul unde a început sfârşitul lui Eminescu: spitalul din Botoşani în care poetul a început să fie otrăvit cu mercur de medici şi de propria soră



Locul unde a început sfârşitul lui Eminescu: spitalul din Botoşani în care poetul a început să fie otrăvit cu mercur de medici şi de propria sorăDupă aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile  poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au tratat şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. 

Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis

În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.  ”Eminescu, se pare, din simptomele prezentate de contemporanii lui, suferea de sindrom maniaco-depresiv. Experimenta episoade de acest gen. Este o tulburare răvăşitoare, mai ales în condiţiile în care nu erau tratamente eficace şi precise în aceea perioadă şi nici literatură de specialitate atât de bine pusă la punct ca astăzi. De altfel eu nu cred în diagnosticul de sifilis. Nu prea avea bază pentru un asemenea diagnostic”, spune medicul psihiatru Nicolae Vlad. Acelaşi diagnostic este scos la iveală şi de lucrarea medicului Ovidiu Vuia. ”Pe la sfârşitul lui iunie 1883 îi apar tulburările psihice, astfel că e internat în Sanatoriul doctorului Şuţu unde i se pune diagnosticul de manie acută, cum reiese dintr-un buletin medical semnat de respectivul doctor. De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”, susţine în lucrarea sa Ovidiu Vuia. 

Doborât de muncă şi extenuat sentimental 

Boala (manie acută) este confirmată şi de medicii din Viena unde este dus de la Bucureşti la sfârşitul lunii octombrie al anului 1883. Aici este consultat şi tratat de medicul Obsteiner, o somitate în domeniu. Specialistul vienez era de părere că suprasolicitare intelectuală şi emoţională a poetului au condus către această afecţiune. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la «Timpul». Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice. Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi incordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, se arată în lucrarea neuropatologului. În perioada marcată de boală, poetul se dovedeşte extrem de prolific. După sosirea din Viena scrie poezia ”La Steaua” şi, Veronicăi Micle, poemul ”De ce nu-mi vii”, în timpul şederii sale la Mănăstirea Neamţului. 

Începutul sfârşitului: otrăvirea cu mercur

În 1887, conştient de suferinţa sa, poetul nu se mai întoarce la Iaşi, unde locuia. Se refugiază la Botoşani la sora sa Harieta Eminovici. Aici va începe sfârşitul marelui poet. Diagnosticat de medicii ieşeni, dar şi de un medic evreu din Botoşani, cunoscut drept doctorul Iszak, cu sifilis, începe tratamentul specific acestei boli în aceea perioadă. 
Spitalul de Pediatrie Botoşani, locul unde a început tratamentul poetul
Mai precis, este vorba de frecţii cu mercur.  Tratamentul l-a început la Spitalul din Botoşani, astăzi Spitalul de Pediatrie din localitate. Doctorul Izsak şi sora sa Harieta, o mare admiratoare a medicului, îi fac personal aceste frecţii. Mercurul din punctul de vedere al neuropatologului a fost un tratament eronat ca şi diagnosticul de gome sifilitice pe creier pus de medicul botoşănean şi de cei ieşeni. Iar tratamentul cu mercur i-a înrăutăţit situaţia. ”Dr. Iszak ne asigură că doctorii vienezi sunt în eroare când vorbesc la poet de boală a minţii şi nu de un sifilis, curele lui de mercur o să-l vindece pe bolnav. Desigur, credinţa dr. Iszak era greşită. Putem, de-acum, accepta cu certitudine că medicii vienezi considerau că Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă. În orice caz, tratamentul cu mercur trebuia evitat”, adaugă în scrierile sale, Ovidiu Vuia. De altfel, eritemele alergice apărute pe picioarele poetului, erau pentru medicii vienezi clar semnele intoxicaţiei cu mercur. Deşi nu dă dreptate medicilor vienezi, medicul evreu cedează totuşi şi întrerupe tratamentul cu mercur. 

Moartea poetului 

După încă doi ani de chinuri şi un diagnostic greşit, sifilis, poetul ajunge în 1889 din nou la sanatoriul doctorului Şuţu de la Bucureşti. 
Sanatoriul doctorului Şuţu, locul unde a murit Eminescu
Aici avea să îşi găsească sfârşitul, continuând în mod eronat tratamentele cu mercur. I-a fost pus un nou diagnostic, de demenţă, adică o acutizare a maniei, care totuşi nu are nicio legătură cu sifilisul. Cu toate acestea tratamentul cu mercur continuă. Tratament care din punct de vedere al medicului neuropatolog i-a fost de fapt fatal poetului. ”În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Astfel, eroarea doctorului Şuţu e dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr. Iszak”, conchide doctorul Ovidiu Vuia. De altfel pe 15 iunie 1889, Eminescu moare din cauza unei endocardite, consecinţă a intoxicaţiei cu mercur. Autopsia, nesemnată, realizată pe 16 iunie 1889, scoate în evidenţă o ateromatoză incipientă, rinichi albi şi modificări la ficat specifice intoxicaţiei severe cu mercur. Cu toate acestea medicul Ovidiu Vuia sau medicul Nicolae Vlad nu cred într-o teorie a conspiraţiei. Ei susţin doar un caz de malpraxis, început printr-o diagnosticare şi tratament greşite de la Botoşani şi continuate la Bucureşti.
  Pe data de 15 iunie 1889, în sanatorul doctorului Şuţu de la Bucureşti, poetul genial Mihai Eminescu se stingea din viaţă, după o lungă suferinţă. Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului.

Locul unde a început sfârşitul lui Eminescu: spitalul din Botoşani în care poetul a început să fie otrăvit cu mercur de medici şi de propria soră Portretul cel mai mediatizat al poetului Mihai Eminescu Studiile unui neuropatolog bucureştean asupra cauzelor morţii lui Eminescu scot la iveală o ipoteză şocantă: poetul ar fi fost otrăvit cu mercur de medicii care îl tratau de siflis. Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată acest tratament. Ştiri pe aceeaşi temă VIDEO Primul film documentar despre Mihai Eminescu datează din 1914. C... Lacul lui Eminescu de la Ipoteşti, un fals comunist construit acum 25 ... Pe data de 15 iunie 1889, în sanatorul doctorului Şuţu de la Bucureşti, poetul genial Mihai Eminescu se stingea din viaţă, după o lungă suferinţă. Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu. Ad Options ”Eminescu se pare din simptomele prezentate de contemporanii lui suferea de sindrom maniaco-depresiv. Experimenta episoade de acest gen. Este o tulburare răvăşitoare, mai ales în condiţiile în care nu erau tratamente eficace şi precise în aceea perioadă şi nici literatură de specialitate atât de bine pusă la punct ca astăzi. De altfel eu nu cred în diagnosticul de sifilis. Nu prea avea bază pentru un asemenea diagnostic”, spune medicul psihiatru Nicolae Vlad. Acelaşi diagnostic este scos la iveală şi de lucrarea medicului Ovidiu Vuia. ”Pe la sfârşitul lui iunie 1883 îi apar tulburările psihice, astfel că e internat în Sanatoriul doctorului Şuţu unde i se pune diagnosticul de manie acută, cum reiese dintr-un buletin medical semnat de respectivul doctor. De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”, susţine în lucrarea sa Ovidiu Vuia. Doborât de muncă şi extenuat sentimental Ad Options Boala (manie acută) este confirmată şi de medicii din Viena unde este dus de la Bucureşti la sfârşitul lunii octombrie al anului 1883. Aici este consultat şi tratat de medicul Obsteiner, o somitate în domeniu. Specialistul vienez era de părere că suprasolicitare intelectuală şi emoţională a poetului au condus către această afecţiune. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la «Timpul». Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice. Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi incordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, se arată în lucrarea neuropatologului. În perioada marcată de boală, poetul se dovedeşte extrem de prolific. După sosirea din Viena scrie poezia ”La Steaua” şi, Veronicăi Micle, poemul ”De ce nu-mi vii”, în timpul şederii sale la Mănăstirea Neamţului. Începutul sfârşitului: otrăvirea cu mercur Ad Options În 1887, conştient de suferinţa sa, poetul nu se mai întoarce la Iaşi, unde locuia. Se refugiază la Botoşani la sora sa Harieta Eminovici. Aici va începe sfârşitul marelui poet. Diagnosticat de medicii ieşeni, dar şi de un medic evreu din Botoşani, cunoscut drept doctorul Iszak, cu sifilis, începe tratamentul specific acestei boli în aceea perioadă. Mai precis, este vorba de frecţii cu mercur. Spitalul de Pediatrie Botoşani, locul unde a început tratamentul poetul FOTO romaniamama.ro Ad Options Tratamentul l-a început la Spitalul din Botoşani, astăzi Spitalul de Pediatrie din localitate. Doctorul Izsak şi sora sa Harieta, o mare admiratoare a medicului, îi fac personal aceste frecţii. Mercurul din punctul de vedere al neuropatologului a fost un tratament eronat ca şi diagnosticul de gome sifilitice pe creier pus de medicul botoşănean şi de cei ieşeni. Iar tratamentul cu mercur i-a înrăutăţit situaţia. ”Dr. Iszak ne asigură că doctorii vienezi sunt în eroare când vorbesc la poet de boală a minţii şi nu de un sifilis, curele lui de mercur o să-l vindece pe bolnav. Desigur, credinţa dr. Iszak era greşită. Putem, de-acum, accepta cu certitudine că medicii vienezi considerau că Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă. În orice caz, tratamentul cu mercur trebuia evitat”, adaugă în scrierile sale, Ovidiu Vuia. De altfel, eritemele alergice apărute pe picioarele poetului, erau pentru medicii vienezi clar semnele intoxicaţiei cu mercur. Deşi nu dă dreptate medicilor vienezi, medicul evreu cedează totuşi şi întrerupe tratamentul cu mercur. Moartea poetului După încă doi ani de chinuri şi un diagnostic greşit, sifilis, poetul ajunge în 1889 din nou la sanatoriul doctorului Şuţu de la Bucureşti. Aici avea să îşi găsească sfârşitul, continuând în mod eronat tratamentele cu mercur. I-a fost pus un nou diagnostic, de demenţă, adică o acutizare a maniei, care totuşi nu are nicio legătură cu sifilisul. Cu toate acestea tratamentul cu mercur continuă. Tratament care din punct de vedere al medicului neuropatolog i-a fost de fapt fatal poetului. ” În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Astfel, eroarea doctorului Şuţu e dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr. Iszak”, conchide doctorul Ovidiu Vuia. Sanatoriul doctorului Şuţu, locul unde a murit Eminescu FOTO ziarulring.ro Ad Options De altfel pe 15 iunie 1889, Eminescu moare din cauza unei endocardite, consecinţă a intoxicaţiei cu mercur. De altfel autopsia, nesemnată, realizată pe 16 iunie 1889, scoate în evidenţă o ateromatoză incipientă, rinichi albi şi modificări la ficat specifice intoxicaţiei severe cu mercur. Cu toate acestea medicul Ovidiu Vuia sau medicul Nicolae Vlad nu cred într-o teorie a conspiraţiei. Ei susţin , doar un caz de malpraxis, început printr-o diagnosticare şi tratament greşite de la Botoşani şi continuate la Bucureşti.

Citeste mai mult: adev.ro/nebr9p

Un comentariu:

  1. Radu Golban

    O ţară europeană, aşa cum o doreşte elita românească bine hrănită, nu are nevoie de un Eminescu politic, ci doar de un decor cu panglicuţă în vitrina librăriilor. De aceea, o dată pe an, cu ocazia zilei de naştere a celui mai controversat şi nemeritat fiu al neamului, se încinge tărâţa făţarnică în vânzătorii de ţară şi îl mai citează cu câte o Scrisoare la vreo recepţie. Să-l lăsăm în pace să se odihnească în somnul său de veci, oricum mai viu decât cel al neamului care l-a adus prin ipocrizie în rândul moaştelor la care se închină!

    În ţara „lucrului bine făcut” nu este loc de viziune şi măreţie a neamului, precum o antrena Mihai Eminescu, ci doar de un spirit de patruped bine dresat, pentru care unica virtute este respectarea tâmpească a unor reguli impuse. Îndoctrinarea românului de rând că propăşirea s-ar realiza prin respectarea legilor este metoda subtilă de a nu mai pune la îndoială un sistem menit să promoveze anihilarea naţională, subordonarea economică, fârâmiţarea statului şi dizolvarea României într-un country-club la gurile Dunării.

    Activitatea publicistică a lui Eminescu în domeniul problematicii alianţelor militare, politicii externe, economice, securităţii şi siguranţei naţionale l-a adus în atenţia cancelariilor străine, dar şi a serviciilor secrete îngrijorate de rigurozitatea şi consecvenţa ideilor sale, de natură să le pericliteze interesele în România. Iubirea lui Eminescu faţă de ţară a fost diametral opusă lăcomiei şi aşteptărilor puterilor continentale europene de a controla, domina şi exploata România. Eminescu a deranjat şi de aceea a devenit subiect la Limba Română, şi nu materie la Academia Naţională de Informaţii. Eminescu şi poezia sunt până în zilele noastre secretul conservării unui muribund naţional care – din raţiuni de stat, pe româneşte „supuşenie” – nu dorim să iasă de la naftalină. Dacă s-ar fi născut la Budapesta, clonat cu Viktor Orban, precis ar fi dat lumea nedreaptă peste cap şi ar fi făcut revoluţie. Poate ca în Polonia, după ultimele alegeri, Eminescu s-ar fi transformat în cel mai smart Che Guevara al Europei.

    La noi Eminescu este în vitrină, ca să nu supărăm, ca să nu ne ostilizăm "partenerii". A avea curaj să depăşim dimensiunea literară a acestui rar exemplu de român sadea ar însemna să trântim de pământ cu toţi cei care ne vor ţărani în loc de muncitori, santinelă în loc de putere neutră şi enoriaşi Lidl în loc de stăpâni în propria balanţă contabilă.

    O ţară mult prea umilă şi complexată pentru un vizionar de talia lui Mihai Eminescu. Probabil nimic din neajunsurile acelor timpuri nu l-ar fi decepţionat mai mult decât să ştie că, nici după un secol şi jumătate de la naştere sa, românul tot asta crede. Că a fi european înseamnă a te supune unor reguli străine şi a plânge pentru o lume mai bună la lună şi la stele, pe versuri melancolice. A da Europei o amprentă românească după model eminescian ne-ar ajuta să uităm că maestrul a fost şi poet. Am realiza că doar un naţionalism social şi anti-tehnocrat va înlătura acea dimensiunea odioasă din sânul neamului supranumită „raţiune de stat” care mereu neutralizează ceea ce România are mai frumos. Ieri Eminescu, iar azi întregul popor, cu aspiraţia sa sinceră şi curată, uşor de manipulat. Aşa vom fi şi noi mâine, ca naţiune: un borcan la Antipa, cum este astăzi Eminescu în librării.

    P.S.

    Cum punem capac trădării din interior, acea trădare care l-a internat pe Eminescu la ospiciu şi a făcut din ţară casa lui de nebuni?

    RăspundețiȘtergere